Ignorance is Bliss

Doar aici mai scriu ignoranceisbliss.eu.

066 – And she’s gone and I’m hunted by yet another road not taken

Acum opt ani stateam pe o banca intr-un parc dintr-un orasel uitat de lume si asteptam vara. Era sfarsitul lui Mai, cald si inaduseala.. si incepuse sa ploua. Acum opt ani stateam pe o banca si nu ma temeam de viitor.

Nu ma temeam pentru ca o iubeam.

Era in bratele mele si o sarutam si nu imi mai pasa de nimic altceva. Acum opt ani eu nu stiam asta.. cat de tare o iubeam si cat de tare avea sa imi lipseasca. Atunci, acolo.. pe acea banca sub castanul ce incerca, oarecum, sa ne fereasca de ploaia de inceput de vara, ne tineam cald unul altuia si ne sarutam pana ramaneam fara respiratie.

Timpul a venit si a trecut si viata s’a schimbat si lucrurile s’au schimbat si noi ne-am schimbat. Am crescut si am invatat si am incercat sa uit de ea… si ea a incercat sa uite de mine.. si au ramas doar incercarile.
Alti ani au trecut si la un momentdat.. dupa multe alergaturi mi-a zis ca vrea sa fie cu mine.

Au trecut trei ani de atunci.

Iar eu i-am spus ca nu pot sa fiu cu ea ca sunt cu altcineva.
Asa am pierdut-o.

Au trecut trei ani de atunci. Nu stiam ce vreau. Nu stiam cine sunt. Nu stiam cat de mult o iubeam. Nu stiam cat de mult imi lipsea.

Dupa cateva luni relatia avea sa se termine si in aceasi seara am sunat-o pe ea. Mi-a raspuns si a venit. Vroiam doar sa vorbesc cu ea.. sa o vad.
Am facut sex. Nu stiu nici acum de ce nu am vrut sa ramana. As fi vrut sa ramana. Mi-ar fi placut daca ar fi ramas. Lucrurile ar fi fost altfel daca ar fi ramas.
Dar nu a ramas.

Cumva regret asta si altfel imi pare bine. In anii ce au urmat am invatat foarte multe lucruri si despre mine si despre oameni. Si in special despre relatiile dintre oameni.
Lectiile alea m-au invatat cat de mult inseamna pentru mine si cat de mult imi lipseste.

Acum. Pentru prima data intr-o perioada mare de timp simt ca stiu ca vreau. Pentru prima data in multi ani ma simt… fericit. Pentru prima data in viata asta am spus sincer “Te iubesc!” si mi s’a raspuns la fel de sincer “Te iubesc!”

But now.. she’s gone and I’m hunted by yet another road not taken.

065 – Wake up and smell the coffee

O geaca de blugi purtata de prea mult timp si un tricou prea subtire pentru sfarsitul lui octombrie incercau sa-i tina de cald in timp ce astepta un tramvai la 7 dimineata intr-un cartier oarecum rau famat al unui Iasi ce inca il mai surprindea.
Isi aducea aminte cu cateva ore in urma:
“Auziti.. cate statii mai sunt pana la..”
“Dupa pod inca vreo 3..”
“Pff.. da sigur e tot in Iasi?”

Era prea tarziu sa ia tramvaiul spre casa asa ca se urca in cel ce ducea spre servici. Ii placea sa mearga cu tramvaiul si sa priveasca oamenii prin geamurile murdare.. sa ii studieze. Tramvaile de dimineata intotdeauna l-au fascinat.
“Tramvaiele mortilor” obisnuia sa le zica.. “Nimeni nu zambeste la ora aia.. nimeni. Parca toti sunt setati sa se trezeasca, sa isi urce fundurile grase in acele tramvaie si sa coboare dupa cateva statii.”
Dormise abia 2 ore dar nu ii era somn. Statea la fereastra si privea aceleasi fete triste si obosite de pe trotuare.

Pe drum ii reveneau in minte, una cate una, scenele acelei seri.
La bucatarie, “Nu vrei sa mananci si tu. Le-a facut mama.”
“Nu.. eu nu mananc de la straini sau daca nu stiu din ce e facuta mancarea.”
“Eii… da iti mai dau eu vreodata ceva??”. Ce foc isi luase.. dar ce frumoasa era, mai ales cand era nervoasa. “Hei.. am glumit copile..”

“Uite.. am pierdut jumatate de film din cauza ta.. Hai da inapoi ca vreau sa ma uit la film..”
“Nu am venit pentru film.. am venit pentru tine.. sa stau cu tine.. filmul l-am mai vazut..”

“Ce se aude?”
“Telefonul meu.. Daca nu ii raspund crede ca dorm si nu mai suna..”
Atunci nu intelegea de ce inca mai sta cu tipul ala dar raspunsul avea sa il primeasca peste cativa ani.
Si desi cu acel raspuns a inteles ce gresise tot nu a facut nimic sa repare greselile.. de frica.. sau prostie.

“Imi e pofta de ciocolata.. cobor sa cumpar una..”
“La ora asta? Lasa ca iti cumperi maine dimineata cand pleci..”
“Ehh ma duc acum.. hai ca revin repede..”
“Bine.. macar ia 2 cutii sa nu mai cobori de doua ori.. si vezi sa nu uiti de ciocolata…”

“Ahh mi-am adus aminte.. maine la 8 ajunge acasa colega de apartament si vine cu mama ei.. Pana in 8 trebuie sa pleci..”
Si asa la 7 dimineata cu ochii inca in ceata de somn astepta in frig un tramvai amarat.

Vreo 20 de minute de asteptat si inca vreo 30 pe drum. La ora 8 astepta in fata firmei langa usa inchisa.
Pe la 8 jumate ajunge sefu.. mirat ca a ajuns atat de devreme la servici: “Te-a dat afara mai devreme?”

064 – One way

Doua noaptea, 90 la ora si un drum cu sens unic. Nimic interesant, nimic special.. doar un drum si aerul ce intra frenetic in masina prin geamurile coborate pana jos.
Si deodata raspunsul deveni atat de simplu.
“Ce iti doresti?”
Un drum cu sens unic. Fara hopuri, fara masini din contrasens, fara decizii “la stanga sau la dreapta”.
Ohh da..stiu.. o utopie. Si ce daca. Macar odata, macar un drum.
Ganduri frumoase ce sa zic.
“Dar daca nu te duce unde iti doresti tu?”, si optimismul meu ma trezeste la realitate. “Chiar vrei ca totul sa fie atat de simplu? Nu iti va fi dor de injuraturile din intersectie? De inaduseala asteptarii? De soarele ce-ti bate in ochi in tonuri deschise dimineata si in tonuri inchise seara? De sufletul marinimos al colegilor de trafic ce te lasa sa treci pentru ca altii sa intre in tine? De timpul pierdut intr-un trafic blocat ca urmare a unui: Hai poate e mai liber pe aici.”

Defapt intrebarea de baraj e: Cat de mult conteaza pentru mine destinatia finala incat sa nu apreciez drumul parcurs.
Visam atat de mult finalul fericit incat uitam ca asa ceva nu exista. Ca defapt tot ce conteaza nu e mai departe de ziua de azi.