Amintiri in haos

Praf. Mult praf. De pe bancheta din spatele unei dacii vechi priveam cum se ridica haotic de pe drumul pietruit.
Imi invada narile si ii simteam gustul inecacios pe limba desi incercam sa respir doar pe nas.
Geamurile erau inchise dar tot se vedea in razele soarelui praful fin ce se strecurase in masina. Era un drum de o ora de mers cu masina din care jumatate pe drumul prafuit si plin de gropi.

Cu toate astea iubeam drumul ala caci la capatul lui ajungeam acasa. Defapt acasa la bunicii mei, insa acolo am crescut, de acolo sunt primele mele amintiri, acolo era intotdeauna soare si ploile erau calde. Acel loc e singurul care l-am simtit acasa, singurul care a ramas acolo odata cu trecerea anilor.
Casa copilariei, vacantelor si weekend-urilor mele.

De acasa de la oras plecam de obicei dimineata, sambata sau duminica, in functie de cum lucra tata. Daca era in vacanta ma trezeam de dimineata si imi faceam bagajul sa raman acolo cat tine vacanta si asteptam sa se pregateasca si restul. Daca nu trageam de tata sa se miste mai repede sa avem timp sa stam mai mult cand ajungem acolo.

Invatasem drumul ala pe de rost. Stiam toate curbele care urmau, toate orasele si satele prin care treceam. Ce livezi sunt, ce era plantat anul trecut pe acele campuri si de obicei era tot porumb sau grau. Apoi intram pe drumul de tara si unde pe campuri era plantat doar porumb, cat vezi cu ochii.
La un momentdat treceam peste o cale ferata de care eram inspaimantat. De fiecare data cand vedeam acea bariera ma lua cu fiori. Il auzisem odata pe bunicu zicand “Tare multi oameni au mai murit aici..”

Inainte sa ajungem in ultimul sat la o intersectie de drumuri era o fantana cu cumpana. Era facuta din stejar si la un capat era agatata o piatra foarte mare. Cu toate ca timpul isi puse bine amprenta pe acel loc fantana era inca functionala.
Apoi treceam prin acel sat si vedeam cum lumea de pe strada se oprea in loc si se uita la masina, lucru care nu reuseam sa il inteleg. Asteptau oare pe cineva si se uitau dupa masina crezand ca o fi persoana aia?

Dupa ce ieseam din sat mai aveam cam 5 minute pana acasa. Trebuia sa urcam un deal foarte abrupt. Asa de abrupt incat iarna daca ningea bine nu puteai sa treci de el. Desi era drum forestier era intotdeauna pietruit si cu santuri adanci pe margine.
Dupa ce treci de acel mic obstacol si ajungi in varful dealului iti apare in fata padurea. Cat vezi cu ochii iar printre crengile de stejar se vede cantonul.
Acasa.

Pentru cine scrii? De ce scrii? Ce vrei sa demonstrezi? Esti tu oare eroul propriilor cuvinte?
Iti versi amarul in cuvinte seci si reci amestecate cu miere si aroganta? Pentru ce? Vrei sa fii inteles sau doar mai misterios? Ti-ai adus aminte iar cand iti spunea “te iubesc” si iti soptea in ureche “de ce nu imi povestesti nimic de tine?” si te simteai mandru ca iti tii sufletul inchis. Ti-ai adus aminte iar ca iti era frica de inevitabil si totusi ai mers pe decizia gresita doar de dragul unui chip frumos?
Cat de prost ai putut fi sa ai incredere intr-un suflet care insela pentru a fi cu tine? Chiar credeai ca nu o sa doara cand se va termina? Daca prima data nu te-ai invatat minte, a doua oara de ce ai facut aceiasi greseala? Dar a treia oara? Cand ai sa te inveti minte? Cand?
Cand ai sa realizezi ca nu te vor accepta asa cum esti niciodata si ca va trebui sa minti si sa fii altcineva pentru a te integra in lumea lor naiva si superficiala?

Cand eram mic eram intrebat de multe ori ce vreau sa fiu cand am sa cresc mare. Acum regret ca nu aveam atunci tupeul care il am acum si sa le raspund in loc de un “nu stiu” soptit cu un arogant “cu siguranta nu ca tine..”.

Isi juca cheile de la masina printre degete si imi povestea despre impresiile care le au fraierii cu care se intalneste zilnic in cluburi si baruri.
(Imi parea rau ca i-am zis ca am sa vin sa ii vad noul prieten. De parca astepta aprobarea mea. Oricum o sa il insele si pe asta la fel cum a facut si cu fostii. Nimic nou sub soare. Doar un alt amarat de copil cu parinti cu bani. Genul ala de om atat de plin de sine incat iti vine greata.)
Incepuse sa ma atace si sa imi spuna mie ce trebuie sa faci in viata. Era comic in felu lui naiv dar nu prea si’a gasit omu..
“Auzi.. eu daca vreau sa ies in oras nu trebuie sa ii cer bani lu mamica..”

Iti mai aduci aminte cand ti-ai promis..
.. ca o sa te maturizezi?
.. ca o sa-ti pese?
.. ca o sa zici “imi pare rau”?
.. ca o sa zambesti si ai sa gandesti “Ce proasta esti!” fara sa deschizi si gura?
.. ca o sa iti faci planuri si ai sa te tii de ele?
.. ca o sa iti pastrezi obiectivele?
.. ca nu ai sa regreti?
.. ca ai sa iubesti fara sa te intrebi de ce?
.. ca ai sa iti suni parintii mai des?
.. ca ai sa pleci si nu ai sa te mai uiti inapoi?
.. ca nu ai sa te mai gandesti la greselile din trecut de frica sa nu le repeti?
.. ca e ultima oara?
.. ca ai sa ajungi la timp?
.. ca ai sa minti doar ca sa nu faci rau?

Iti mai aduci aminte cand erai copil? Cand alergai prin praful din drum agatat de un zmeu facut din stuf si fata de masa a bunicii? Cand stateai agatat toata ziua prin copaci si mancai visine sau mere abia coapte si fugeai mort de foame si murdar la bunica ce te astepta intotdeauna cu ce iti placea tie cel mai mult. Cand te prindea bunicul si te lua in brate, te strangea tare si te zgariai in barba lui aspra si cat de mult iti doreai sa ai si tu asa obrazul.
Cand striga dupa tine maicata de la un geam al unui bloc gri si o trimitea pe sora ta mai mica sa te caute sa te aduca acasa. Iti mai aduci aminte cum iti zicea “Vai sa vezi ce iti face mama!!”. Si cand ajungeai te certa dar durea mai tare decat daca te batea.
Iti mai aduci aminte ce roseai cand iti zicea taicatu cand te-a vazut ca te barbieresti prima data “Da jos nu te razi.. ce’o sa zica fetele?”

Iti mai aduci aminte sau ai uitat de unde ai plecat?

“Cand ai sa cresti mare ai sa faci si tu asa pasi mari.”, mi-a zis cand m-a vazut gafaind in urma lui si cum saream atent pe urmele lasate de cizme in pamantul moale. Aveam doar cinci ani dar si acum mai tin minte “Hai vino. Tine-ma de mana.. Esti asa de mic ca mi-e frica sa nu te pierd prin baltile astea..”
Avea mainile aspre si murdare. Unghiile negre si degetele pline de motorina.
Era tractorist si venea des la padure. Cred ca il ajuta pe bunicu la treburi ca de fiecare data cand pleca avea cativa butuci legati de ancora din spatele tractorului.
“De ce iei de fiecare data lemne cand pleci?”
“Ca sa am sa pun pe foc sa le fie cald si la baietii mei..” Si imi imaginam ca are o soba gigantica unde baga direct butucii aia grosi si la caldura ei povestea baietilor lui despre eroi si razboaie. Aceleasi povesti care mi le spunea si mie sau poate si altele mai interesante.
“Sa ii aduci si pe ei cand mai vii..”
“Poate data viitoare..”
Nu a mai venit “data viitoare”. A fost ultima data cand l-am mai vazut. Am aflat mai tarziu ca cineva i-a bagat o furca in spate intr-o seara cand se ducea sa vada daca nu i-a fost furat porumbul lasat peste noapte pe camp.
Nici nu mai stiu cum il chema…

Bucuria mea si a varului meu cand venea vara in vizita. Avea un toiag noduros din corn taiat si curatat frumos tot de el. Venea in fiecare vara si isi facea altul. Umbla toata padurea aia pana gasea exact ce vroia.
Venea cu dulciuri si cu povesti.
Stateam toata ziua pe capul lui sa ne invete sa taiem lemnul si sa il sculptam si spre disperarea bunicii ne invata si cum sa il ardem putin dupa ce am decojit toiagul si cum sa ii facem crestaturi din cutit.
“Uite daca ii inveti prostii! Vezi?? Vezi??” il certa bunica de fiecare data cand veneam plangand la ea ca m-am taiat la degete.
“Un om fara cicatrici nu are nicio poveste de zis..” ii raspundea de multe ori. Alteori “Sunt doar copii. Nu ii mai certa si tu atata..”
Privirea pierduta in ganduri si vocea calda sunt singurele lucruri de care imi mai aduc aminte.
A murit anul trecut. M-au sunat ai mei “Stii ca a murit? Venim acum de la inmormantare..”
Au ramas doar amintirile si nodul din gat..

Cand am ajuns acolo imi aduceam aminte foarte vag acea casa. Aveam 4 ani cand fusesem ultima data acolo si tot ce imi aduceam aminte erau oglinzile acoperite, plansetele mamei si toata lumea imbracata in negru. Nu stiam ce se intampla.
“Pune floarea langa ea si pupa icoana.” Nana mea murise de cancer iar singurele imagini cu ea sunt din poze si din amintirile acelei zile.
Cand m’a vazut nanul meu a inceput sa planga si m’a strans tare in brate “Vai ce mare ai crescut si frumos!”. Nu ma vazuse de peste 10 ani.
Am intrat in casa mica si modesta si ne’a asezat la masa turnandu-ne cate un pahar de vin rosu.
“Vai prea mult i-ai pus”, sare mama ca fripta. “Lasa ca e mare si vreau sa beau si eu un pahar de vin cu finutul meu..” Era tare bun vinul dar ma si ametise.
Au povestit o noapte intreaga iar eu am stat linistit intr-un colt ascultandu-i.
De fiecare data cand povestea de ea parca plangea si mai tare. Atatia ani si durerea tot nu disparuse.
Am plecat spre dimineata cu promisiunea ca o sa mai venim mai des.
Au trecut 8 ani decand nu l-am mai vazut.