Ignorance is Bliss

4 December , 2010 § Leave a comment

Doar aici mai scriu ignoranceisbliss.eu.

066 – And she’s gone and I’m hunted by yet another road not taken

26 May , 2010 § 4 Comments

Acum opt ani stateam pe o banca intr-un parc dintr-un orasel uitat de lume si asteptam vara. Era sfarsitul lui Mai, cald si inaduseala.. si incepuse sa ploua. Acum opt ani stateam pe o banca si nu ma temeam de viitor.

Nu ma temeam pentru ca o iubeam.

Era in bratele mele si o sarutam si nu imi mai pasa de nimic altceva. Acum opt ani eu nu stiam asta.. cat de tare o iubeam si cat de tare avea sa imi lipseasca. Atunci, acolo.. pe acea banca sub castanul ce incerca, oarecum, sa ne fereasca de ploaia de inceput de vara, ne tineam cald unul altuia si ne sarutam pana ramaneam fara respiratie.

Timpul a venit si a trecut si viata s’a schimbat si lucrurile s’au schimbat si noi ne-am schimbat. Am crescut si am invatat si am incercat sa uit de ea… si ea a incercat sa uite de mine.. si au ramas doar incercarile.
Alti ani au trecut si la un momentdat.. dupa multe alergaturi mi-a zis ca vrea sa fie cu mine.

Au trecut trei ani de atunci.

Iar eu i-am spus ca nu pot sa fiu cu ea ca sunt cu altcineva.
Asa am pierdut-o.

Au trecut trei ani de atunci. Nu stiam ce vreau. Nu stiam cine sunt. Nu stiam cat de mult o iubeam. Nu stiam cat de mult imi lipsea.

Dupa cateva luni relatia avea sa se termine si in aceasi seara am sunat-o pe ea. Mi-a raspuns si a venit. Vroiam doar sa vorbesc cu ea.. sa o vad.
Am facut sex. Nu stiu nici acum de ce nu am vrut sa ramana. As fi vrut sa ramana. Mi-ar fi placut daca ar fi ramas. Lucrurile ar fi fost altfel daca ar fi ramas.
Dar nu a ramas.

Cumva regret asta si altfel imi pare bine. In anii ce au urmat am invatat foarte multe lucruri si despre mine si despre oameni. Si in special despre relatiile dintre oameni.
Lectiile alea m-au invatat cat de mult inseamna pentru mine si cat de mult imi lipseste.

Acum. Pentru prima data intr-o perioada mare de timp simt ca stiu ca vreau. Pentru prima data in multi ani ma simt… fericit. Pentru prima data in viata asta am spus sincer “Te iubesc!” si mi s’a raspuns la fel de sincer “Te iubesc!”

But now.. she’s gone and I’m hunted by yet another road not taken.

065 – Wake up and smell the coffee

11 August , 2008 § 8 Comments

O geaca de blugi purtata de prea mult timp si un tricou prea subtire pentru sfarsitul lui octombrie incercau sa-i tina de cald in timp ce astepta un tramvai la 7 dimineata intr-un cartier oarecum rau famat al unui Iasi ce inca il mai surprindea.
Isi aducea aminte cu cateva ore in urma:
“Auziti.. cate statii mai sunt pana la..”
“Dupa pod inca vreo 3..”
“Pff.. da sigur e tot in Iasi?”

Era prea tarziu sa ia tramvaiul spre casa asa ca se urca in cel ce ducea spre servici. Ii placea sa mearga cu tramvaiul si sa priveasca oamenii prin geamurile murdare.. sa ii studieze. Tramvaile de dimineata intotdeauna l-au fascinat.
“Tramvaiele mortilor” obisnuia sa le zica.. “Nimeni nu zambeste la ora aia.. nimeni. Parca toti sunt setati sa se trezeasca, sa isi urce fundurile grase in acele tramvaie si sa coboare dupa cateva statii.”
Dormise abia 2 ore dar nu ii era somn. Statea la fereastra si privea aceleasi fete triste si obosite de pe trotuare.

Pe drum ii reveneau in minte, una cate una, scenele acelei seri.
La bucatarie, “Nu vrei sa mananci si tu. Le-a facut mama.”
“Nu.. eu nu mananc de la straini sau daca nu stiu din ce e facuta mancarea.”
“Eii… da iti mai dau eu vreodata ceva??”. Ce foc isi luase.. dar ce frumoasa era, mai ales cand era nervoasa. “Hei.. am glumit copile..”

“Uite.. am pierdut jumatate de film din cauza ta.. Hai da inapoi ca vreau sa ma uit la film..”
“Nu am venit pentru film.. am venit pentru tine.. sa stau cu tine.. filmul l-am mai vazut..”

“Ce se aude?”
“Telefonul meu.. Daca nu ii raspund crede ca dorm si nu mai suna..”
Atunci nu intelegea de ce inca mai sta cu tipul ala dar raspunsul avea sa il primeasca peste cativa ani.
Si desi cu acel raspuns a inteles ce gresise tot nu a facut nimic sa repare greselile.. de frica.. sau prostie.

“Imi e pofta de ciocolata.. cobor sa cumpar una..”
“La ora asta? Lasa ca iti cumperi maine dimineata cand pleci..”
“Ehh ma duc acum.. hai ca revin repede..”
“Bine.. macar ia 2 cutii sa nu mai cobori de doua ori.. si vezi sa nu uiti de ciocolata…”

“Ahh mi-am adus aminte.. maine la 8 ajunge acasa colega de apartament si vine cu mama ei.. Pana in 8 trebuie sa pleci..”
Si asa la 7 dimineata cu ochii inca in ceata de somn astepta in frig un tramvai amarat.

Vreo 20 de minute de asteptat si inca vreo 30 pe drum. La ora 8 astepta in fata firmei langa usa inchisa.
Pe la 8 jumate ajunge sefu.. mirat ca a ajuns atat de devreme la servici: “Te-a dat afara mai devreme?”

064 – One way

15 July , 2008 § 6 Comments

Doua noaptea, 90 la ora si un drum cu sens unic. Nimic interesant, nimic special.. doar un drum si aerul ce intra frenetic in masina prin geamurile coborate pana jos.
Si deodata raspunsul deveni atat de simplu.
“Ce iti doresti?”
Un drum cu sens unic. Fara hopuri, fara masini din contrasens, fara decizii “la stanga sau la dreapta”.
Ohh da..stiu.. o utopie. Si ce daca. Macar odata, macar un drum.
Ganduri frumoase ce sa zic.
“Dar daca nu te duce unde iti doresti tu?”, si optimismul meu ma trezeste la realitate. “Chiar vrei ca totul sa fie atat de simplu? Nu iti va fi dor de injuraturile din intersectie? De inaduseala asteptarii? De soarele ce-ti bate in ochi in tonuri deschise dimineata si in tonuri inchise seara? De sufletul marinimos al colegilor de trafic ce te lasa sa treci pentru ca altii sa intre in tine? De timpul pierdut intr-un trafic blocat ca urmare a unui: Hai poate e mai liber pe aici.”

Defapt intrebarea de baraj e: Cat de mult conteaza pentru mine destinatia finala incat sa nu apreciez drumul parcurs.
Visam atat de mult finalul fericit incat uitam ca asa ceva nu exista. Ca defapt tot ce conteaza nu e mai departe de ziua de azi.

063 – Wonderful secret

24 June , 2008 § 4 Comments

Cand eram mic si inca ma duceam verile pe la bunici imi placea sa ma urc in podul casei si sa caut printre lucrurile puse sau pur si simplu aruncate acolo. Cu toate ca erau si doua cuiburi de gargauni intr-un colt al podului si dupa-amiaza era o caldura inexplicabila, imi placea sa ma ascund acolo.
Acolo am gasit si un fel de lantisor care il port la chei si care imi aduce aminte de acele locuri.
In cativa saci erau adunate carti, manuale si reviste foarte vechi. Le scoteam pe rand si din carti citeam primele pagini si manualele le rasfoiam de curiozitate ce prostii invatau ai mei cand erau elevi.
Desi erau foarte vechi nu pareau a fi foarte uzate, semn ca nu au fost prea mult “abuzate”.
Asa am dat peste “La Medeleni” la care am citit cateva ore bune si care m’a facut sa caut si alte carti de Ionel Teodoreanu. Mi-au placut probabil ca la finalul fiecarui roman cineva murea si nu era nimic din “fericiti pana la adanci batraneti” parte a ce eram obligat sa citesc pentru scoala.

Mi-am adus aminte de toate astea cand ma uitam printr-un cont de email ce l-am folosit pana acum un an si am dat peste o serie de email-uri de care uitasem.
Acum.. doar niste cuvinte frumoase dar care pentru mine atunci au insemnat mult si care m-au apropiat mai mult decat as fi crezut vreodata ca am sa fiu fata de cineva.
Desi mi-am dorit mult timp sa cred asta dar nu a fost o greseala ci a fost.. un minunat secret.

062 – Home II

29 May , 2008 § 5 Comments

Dupa ce ai urcat cu greu dealul poti vedea in stanga satul ce se intinde linistit pe dealul opus. De aici se vede ca e un sat mare si dupa gradinile oamenilor iti poti da seama care e mai muncitor, sau nu.
Pe partea cealalta, in dreapta, se vede padurea ce se intinde cat vezi cu ochii.
Privelistea asta numai vara nu o poti vedea ca porumbul, ce creste de o parte si de alta a drumului si se intinde pe campul ingust dintre capatul satului si inceputul padurii, creste mult prea inalt pentru a mai putea vedea ceva.

Mai mergand cativa metri pe partea stanga dai peste un un tufis mic si des de macies si salcam. Intotdeauna am crezut ca e plin de serpi si ma feream de fiecare data cand treceam pe acolo pe jos.
Pe partea cealalta e o cruce de fier. O cruce fara nume. Aparuse cand aveam vreo 8 ani si cand am intrebat de ce e acolo mi-au zis ca cineva a stat prea mult in soare si i-a pocnit un vas de sange in cap, acolo pe camp. Copilul de 8 ani nu a inteles ce exact ce insemna dar probabil a fost motivul pentru care a purtat mult timp si excesiv sapca.

Imediat ce incepi sa cobori dealul se zareste bariera vopsita in alb si rosu. Initial era pusa mai in vale unde era loc destul sa treci pe langa. Era una din dilemele copilariei mele de pe acolo. Ii gaseam rostul doar cand ma agatam cu picioarele de ea si ma lasam cu capul si mainile atarnate in jos si chiar cazand de multe ori in cap (si cred ca asta explica multe).

Odata ajuns in fata cantonului se simte aerul racoros si curat de padure. In stanga e o gradina mare cu de toate, castraveti, rosii, pastai, cartofi, bostani, chiar si pepeni in unii ani. Pe margine pruni, meri si peri.
Casa e inconjurata de un gard din scanduri vopsite in verde ce ascunde o gradina de flori de care bunica e foarte mandra si cu care se lauda de fiecare data cand treceam pe alee printre flori.
In fata portii, trei stejari batrani cu varfurile uscate si mancate de vant, ploi si ciocanitori si grosi de ii puteau abia cuprinde doi oameni.

Casa fiind construita pe panta era o diferenta destul de mare de nivel intre partea din deal a casei si cea din vale. Parte in care era si a 2-a intrare in casa dar din cauza diferentei de nivel au fost facute si niste scari din beton.
Imi placea la nebunie sa stau acolo sa mananc mere verzi, visine si rosii din micuta gradina din fata scarilor si pur si simplu sa pierd timpul privind padurea.
Eram acasa si in acele clipe, pe acele scari, am inteles ca lucrurile simple sunt defapt acelea care aduc fericirea.

061 – Home I

14 May , 2008 § 3 Comments

Praf. Mult praf. De pe bancheta din spatele unei dacii vechi priveam cum se ridica haotic de pe drumul pietruit.
Imi invada narile si ii simteam gustul inecacios pe limba desi incercam sa respir doar pe nas.
Geamurile erau inchise dar tot se vedea in razele soarelui praful fin ce se strecurase in masina. Era un drum de o ora de mers cu masina din care jumatate pe drumul prafuit si plin de gropi.

Cu toate astea iubeam drumul ala caci la capatul lui ajungeam acasa. Defapt acasa la bunicii mei, insa acolo am crescut, de acolo sunt primele mele amintiri, acolo era intotdeauna soare si ploile erau calde. Acel loc e singurul care l-am simtit acasa, singurul care a ramas acolo odata cu trecerea anilor.
Casa copilariei, vacantelor si weekend-urilor mele.

De acasa de la oras plecam de obicei dimineata, sambata sau duminica, in functie de cum lucra tata. Daca era in vacanta ma trezeam de dimineata si imi faceam bagajul sa raman acolo cat tine vacanta si asteptam sa se pregateasca si restul. Daca nu trageam de tata sa se miste mai repede sa avem timp sa stam mai mult cand ajungem acolo.

Invatasem drumul ala pe de rost. Stiam toate curbele care urmau, toate orasele si satele prin care treceam. Ce livezi sunt, ce era plantat anul trecut pe acele campuri si de obicei era tot porumb sau grau. Apoi intram pe drumul de tara si unde pe campuri era plantat doar porumb, cat vezi cu ochii.
La un momentdat treceam peste o cale ferata de care eram inspaimantat. De fiecare data cand vedeam acea bariera ma lua cu fiori. Il auzisem odata pe bunicu zicand “Tare multi oameni au mai murit aici..”

Inainte sa ajungem in ultimul sat la o intersectie de drumuri era o fantana cu cumpana. Era facuta din stejar si la un capat era agatata o piatra foarte mare. Cu toate ca timpul isi puse bine amprenta pe acel loc fantana era inca functionala.
Apoi treceam prin acel sat si vedeam cum lumea de pe strada se oprea in loc si se uita la masina, lucru care nu reuseam sa il inteleg. Asteptau oare pe cineva si se uitau dupa masina crezand ca o fi persoana aia?

Dupa ce ieseam din sat mai aveam cam 5 minute pana acasa. Trebuia sa urcam un deal foarte abrupt. Asa de abrupt incat iarna daca ningea bine nu puteai sa treci de el. Desi era drum forestier era intotdeauna pietruit si cu santuri adanci pe margine.
Dupa ce treci de acel mic obstacol si ajungi in varful dealului iti apare in fata padurea. Cat vezi cu ochii iar printre crengile de stejar se vede cantonul.
Acasa.