008 – That place

11 February , 2007 § Leave a comment

Amintirea acelei case, mirosul crud al padurii si vantul racorit de umbra frunzelor nu le voi uita niciodata. Imi e atat de dor de acele locuri. Mi se face pilea ca de gaina cand imi aduc aminte ce frumos era. O copilarie care o regret doar pentru ca s-a terminat parca atat de repede.

Acum ma duc rar pe acolo.. din ce in ce mai rar. Viata parca a devenit mult prea serioasa deodata. M-a lovit drept intre ochi si am ametit. M-a ametit. De fiecare data zic.. “nu am timp”. Si poate ar fi.. si ar fi.. sa vizitez acele locuri macar in vacante dar nu o fac niciodata. Si realizez ca viata mea ar putea deveni in curand un lung sir de regrete.. singurul lucru de care imi e frica.

Ma uit pe geam si vad crengile copacului din fata blocului agitandu-se in bataia vantului si printre crengi betonul rece al strazii si deodata imi revin in minte imagini cu acele locuri. Chiar si in zilele reci din toamnele tarzii printre crengile unui copac vedeai alte crengi sau frunzele ruginii cazute pe pamantul negru de sub ele dar niciodata nu am simtit frigul in suflet ca atunci cand am privit betonul gri al orasului.

Imi e dor de acea casa. Departe de zgomotul continuu al orasului, de aerul inecacios si prafuit, de oamenii cu privirea in pamant si de copii cu nasul pe sus.
Casa e pe panta unui deal abrupt, Valea Rea se numeste acea zona. Iarna daca ninge mult nu se poate ajunge decat pe jos iar de la cel mai apropiat sat la casa e la 30 – 40 de minute de mers pe jos. Casa e un canton defapt. A fost bunicul meu acolo padurar iar acum e un mos de’al meu. A investit mult in acel canton bunicul meu si si-a dorit foarte mult sa ramana cineva din familie acolo.
Casa e chiar pe mijlocul dealului.. exact cum incepe padurea.. dar inconjurata de ea. Doi stejari mari strajuiesc intrarea in curte si intotdeauna am fost fascinat de inaltimea lor si de multe ori m-am gandit sa urc in ei dar nu am facut asta niciodata.
Putin mai in deal de canton e stupina. Era un fel de zona interzisa in care nu aveam voie sa intram in principal sa nu ne alegem cu roiuri de albine pe noi.
Noi fiind eu si varul meu. Cu doi ani mai mic decat mine dar cu acum cu mult mai inalt ca mine. Cu el am cutreierat padurea aceea in lung si’n lat si am facut tot felul de belele.

De multe ori imi aduc aminte de amiezele petrecute la umbra copacilor, in adierea vantului, in mirosul crud al ierbii sau de treptele din spatele casei privind padurea agitata de vantul racoros al serii sau pe stand pe spate in fanul uscat abia strans si privind cerul instelat in noptile senine si racoroase de vara.

Imi e dor…

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

What’s this?

You are currently reading 008 – That place at Amintiri in haos.

meta

%d bloggers like this: