014 – The ones that counted

23 March , 2007 § Leave a comment

Era intr-un inceput de toamna, inainte de revolutie. O zi racoroasa care mi-o amintesc vag, amestecata bine printre ganduri, dorinte, vise si sperante. E prima imagine a copilariei in care imi retrag de multe ori nostalgia trecutului.
Aveam patru ani si imi aduc aminte ca era o zi racoroasa pentru ca tocmai cazuse bruma si eram asa de incantat de cadoul meu, un balon galben ca soarele. Imi imaginam ca tin soarele in mana si fugeam prin iarba argintie lasand urme mici si udandu-imi papucii prin bruma. Imi mai aduc aminte doar ca l-am scapat si ca l-a luat vantul.. dar nu tin minte sa imi fi parut rau pentru el ca l-am pierdut.

De atunci sunt si primele amintiri ale bunicilor mei care m-au si crescut si grija care o aveau pentru toti din familie, sa le fie bine la toti, niciunul nu era uitat cand se trimitea ceva la oras.
Imi aduc aminte si de matusile care si ele m-au crescut si m-au invatat de toate si care acum la fiecare reuniune de familie sau vizita au grija sa imi aduca aminte de toate prostiile care le-am facut cand eram mic.
Acum imi dau seama ca nu reuesc sa imi aduc aminte de prima amintire in care apar parintii mei ci doar amintiri decand eram deja la scoala.
Scoala si profesorii nu m-au invatat decat ignoranta si prostia oamenilor si cat de importanta e prietenia adevarata.

Trecutul si greselile lui sunt tot ce ne ramane la sfarsitul zilei si e tot ce avem pentru a invata si a face ziua de maine mai buna.

Advertisements

013 – The fear that never leaves

21 March , 2007 § Leave a comment

“.. Before I fall in love,
I’m preparing to leave her… ”

Asa eram odata. Poate ca din simplul motiv ca eram mic, poate ca eram doar la inceput, poate ca imi era frica de raspundere, poate ca imi era frica sa ma atasez, poate.. poate pur si simplu nu aveam noroc.
Nu am privit niciodata in urma poate de frica sa nu ajung sa-mi pese. Am ranit poate cum doar acum imi dau seama dar ceva ma face sa nu regret nimic.

Am auzit cineva spunandu-mi ca prima data e curiozitatea, ceva ce ramane ca o cicatrice pe pielea unui novice, ca o rana adanca ce se inchide dupa o lunga suferinta dar nu fara a-si lasa amprenta definitorie.
O imbratisare timida si un sarut cald al buzelor moi, printre firele de par castaniu udat de ploia marunta dintr-o seara, intr-un inceput de vara, pe o banca de lemn cu scanduri roase de timp si vant, sub un castan inalt ce isi intindea crengile peste noi ca un tata protector. Era linistea clipelor fara griji, fara vise, fara dorinte..era doar pace.

A doua oara e focul si ura. Focul varstei si ignoranta faptelor. Ura fata de trecut si indiferenta sentimentelor.
Nu mi-a pasat de ce faceam si nu vedeam decat in fata. Intre dorinta si contradictii m-am indragostit cand nu trebuia de cine nu trebuia. O seara racoroasa de vara tarzie, o strangere de mana, apropierea sufletelor, sarutul si dorinta, mirosul intepator al teilor, regretul complicatiilor.

A treia oara e visul, experienta si speranta. Experienta clipelor trecute, visul optimist al unei vieti bune.
Speranta sa ma regasesc in acea persoana diferita si care ma completeaza in toate modurile in care eu nu am sa fiu niciodata.
O noapte rece de iarna, intr-o ora tarzie, gerul ce batea in geam, un calorifer fierbinte, doua suflete sub o plapuma calduroasa, cu capul pe o singura perna, parfumul dulce, sarutarea sincera. In sfarsit, pentru prima data, ma simt cu adevarat iubit.

Dar eram prea copil si prea apatic sa imi pese de vorba unui om batran. “Om nebun! Eu nu voi iubi niciodata, iar daca o voi face va fi cu singuranta doar o data!”
Cat de mult am putut gresi…

012 – The always half empty glass

13 March , 2007 § Leave a comment

Imi amintesc cand facea bunica prajituri in ajun de Paste sau de Craciun. Numaram zilele pana la vacanta, pana la reintalnirea mea cu acele prajituri. Erau atat de bune. Acum regret in fiecare zi ca nu mai am timp sa trec sa o vizitez. Imi repet ca nu am timp, ca nu am cu ce, ca nu pot.. dar de multe ori ma intreb daca e chiar asa.. si imi e frica pentru ca la un momentdat o sa fie mult prea tarziu.

Imi amintesc si acum atmosfera din bucatarie. Se auzea la colturile geamului gerul de afara iar florile de gheata de pe geam ascundeau de ochii mei vijelia de afara. Intre soba de teracota cu plita mare, larga, pe care, langa oalele ei, bunica mai punea si cateva felii de cartofi, taiati subtiri si care ii asteptam ca pe o delicatesa in timp ce sfaraiau langa oala cu sarmale, si masa de lemn care scartia si se misca de fiecare data cand se facea ceva pe ea, care, poate ironic nu se chinuia nimeni sa o repare sau sa faca alta desi bunicul era padurar si lemnul nu era o problema, era un scaun de lemn, inalt cu haine intotdeauna agatate pe spatar. Acel scaun era locusorul meu de unde priveam cum erau preparate minunatele bucate. Si revad acum in minte cum bunica lua cu o lingurita mica zahar pudra si cu atentie trecea cu degetul peste lingurita astfel incat sa ramana doar jumate din cat zahar era.

Si realizez acum ca viata mea asa a fost intotdeauna, o jumate de masura. Nu am fost niciodata bun cu adevarat la ceva. Am stiut intotdeauna sa fac de toate si mi-a placut sa invat sa le fac. Nu am reusit niciodata sa fac ceva si sa ma tin de acel lucru, sa il fac bine pana la capat.
Am inceput si am reinceput intotdeauna cate ceva si astfel viata mea a devenit doar o jumatate de masura.

….

011 – Hate

4 March , 2007 § Leave a comment

Sa curga sangele zic! Dreptatea suprema! Fara drept de apel.. atat de usor.. atat de simplu. Seva rosie a vietii.. adevarul suprem. Sa curga sangele… Raspunsul e in sange.. in fiecare.. nascut si crescut in inima.. trecut prin minte.. prin vene.
M-a cuprins.. imi curge in vene.. incrunt ochii si o simt.. ura. Atat de dulce, atat de vibranta imi rasuna in inima.
“Nu privi in urma!! Nu vrei suferinta!!.. vrei placere.” Asta imi repeta… asta imi rasuna in urechi.. in minte.

Un sentiment atat de pur. Ma uit in oglinda si nu vad decat o frunte incruntata, privirea intunecata, inima de piatra. Simt ura cum ma cuprinde.. Sunt eu acela? Acel om fara suflet? Lipsit de speranta…
Privesc abisul intunecat ce ma cheama, ce ma indruma si imi sopteste… “E calea.. calea ce o vrei.. ce ai sa o iubesti.. E calea usoara.. mult mai usoara. Lasa ura sa te cuprinda.. asta iti doresti. Nu te lupta cu ea.. cu mine..”
Un fior rece ma cuprinde. Otelul rece imi atinge pielea.. inima imi bate cu putere si un ras isteric imi rasuna in creieri.. “HA! HA! HA! Iti e prea frica sa scapi de mine..!! Nu ai avut niciodata curaj sa ma infrunti! De ce ai face asta acum!! HA! HA! HA!”

A tacut.. A tacut! M-a parasit? De ce? Cum am reusit? Dar imi e frig.. ma simt slabit. Sunetul cutitului cazut pe gresie m-a trasnit in creieri ca un fulger.. Il simt fierbinte cum se scurge printre degete si corpul devine rece.. Ma tin de perete dar deja simt gresia rece sub palme.
Ii vad acum fata.. Asa de sumbra dar atat de frumoasa. Pielea alba ascunsa sub o rochie lunga de matase, buzele mici dar conturata de un rosu sangeriu, parul lung, intunecat, alinta usor provocator umerii goi si sub care stateau ascunsi discret doi ochi negri in care am privit pentru prima data suferinta pura si eterna.
Se apropie de mine, imi ia mainile si ma tine strans de incheieturi. Imi sopteste.. “Nu am sa te parasesc niciodata…”

Where Am I?

You are currently viewing the archives for March, 2007 at Amintiri in haos.